Primele echipe de fotbal din Arges

   Pe meleagurile Argeşului, fotbalul a apărut, probabil, la începutul secolului al XX-lea, dar primele mărturii datează din anul 1915, când la Câmpulung Muscel apare echipa Minerul. Dar primul război mondial a întrerupt ascensiunea acesteia, de-abia după anul 1919 fotbalul prinzând rădăcini şi la Piteşti. Aici, echipe de străzi, de elevi şi militari vor juca cu echipe din oraşele apropiate: Craiova, Slatina, Caracal, Câmpulung Muscel.
Prima echipă cunoscută din Piteşti a fost Săgeata, atestată documentar începând cu anul 1921, desigur, mult mai veche. Printre jucători se aflau elevi şi militari: portarul lulică Şvanţaru, fundaşul Condor, înaintaşul Ulman. Meciurile erau urmărite la început din curiozitate şi apoi cu interes. Ele se desfăşurau pe un teren improvizat al Regimentului 6 Artilerie. Piteştenii au început să îndrăgească acest sport şi au purces la înfiinţarea altor echipe. Aşa au apărut: Macaby, la 1 mai 1923, care-şi propunea propăşirea tuturor sporturilor, mai ales fotbalul, avându-l ca preşedinte pe Israel Friedman; Triumf, la 1 august 1923, având ca secţii: fotbal, rugby, atletică şi alergări, preşedinte fiind Gheorghe N. Tabacu şi secretar C. Enescu; Trivale, înfiinţat în noiembrie 1923, avându-l în frunte pe preşedintele Atanasiu; Societatea Sportivă Piteşti, înfiinţată la 29 mai 1924, cu scopul practicării tuturor sporturilor şi în special a fotbalului. Societatea Sportivă nu urmăreşte nici un scop politic, face abstracţie de naţionalitate şi clasă socială. Primăria oraşului Piteşti, văzând popularitatea acestui sport, începe să-l ajute, mai întâi prin aprobarea unui teren de fotbal în parcul Trivale, pentru echipa Săgeata, la 22 iunie 1925, când Comisia Interimară, în şedinţă, a aprobat a se pune la dispoziţie acelei societăţi, în mod temporar, suprafaţa de 8125 m2 teren din proprie­tatea comunei din parcul Trivale, partea dreaptă, unde se ţine anual de Paşti bâlciul, conform schiţei de plan.
După acest început, la 15 august 1925 apare primul club cu regulament din Piteşti, Sporting Club, sub conducerea preşedintelui Dumitru Călinescu. Clubul avea în componenţa sa 58 de membri cu vârsta de peste 18 ani, 28 peste 21 de ani, 12 sub 18 ani. Clubul avea o subvenţie lunară de la Primărie de 10.000 lei şi folosea terenul de la Regimentul 6 Artilerie.  La conducerea clubului s-au perindat o serie de oameni mai mult sau mai puţin influenţi: comerciantul Ion Teodorescu, profesorul Dumitru Georgescu, Gh. Băltescu, M. Berechet, Aurel Caracas, Ticu Mircea şi alţii, toţi însă dornici să pună bazele unei echipe puternice. Culorile Sporting Clubului erau: tricouri alb-verzi, chiloţi albi şi ciorapi alb-verzi. Jucătorii erau elevi, premilitari şi militari activi, printre care:  Puiu Nicht, Florică Tută, Costică Papaiani,  Gross, Salmairaghi, Neaţă, Caridis, Ghiuri, Lăzărescu, Enache, Cantaragiu, Cernea, Stoian, Bădin, Bandea, Cârciumaru. Deoarece situaţia financiară nu era prea bună, clubul piteştean organiza serbări, baluri, meciuri de box şi lupte cu sportivi francezi pentru a strânge fonduri.
     In anul 1930, preşedinte de onoare al clubului a fost ales Armand Călinescu, viitorul prim-ministru al României şi fiu al Argeşului. In repetate rânduri, clubul a cerut Primăriei construirea unui stadion pe platoul din pădurea Trivale, s-au făcut şi demersuri la ONEF, a venit şi directorul general al acesteia, Virgil Bădulescu, în cele din urmă hotărându-se înfiinţarea unei filiale la Piteşti, dar construirea terenului a rămas doar pe hârtie. Sporting Club a evoluat la început în campionatul districtual Piteşti alături de Sportul Muncitoresc, Unirea Tricolor Câmpulung şi altele, având o comportare bună. La apariţia Diviziei C, în anul 1936, Piteştiul este reprezentat în Liga de Sud, seria I, de echipa Radu Negru, care a evoluat alături de Telefon Club Bucureşti, Oltul Turnu Măgurele, Turda Bucureşti, Venus Câmpina şi Tricolor Venus Călăraşi. Sporting Club a evoluat numai un tur, nemaialiniindu-se la startul returului din cauza unor gre­utăţi financiare.

    Ştrandul, denumit Negru Vodă, a devenit un căutat loc de sport şi promenadă pentru piteşteni. Inundaţiile din vara anului 1941 au pro­vocat mari pierderi, distrugând parcul şi stadionul.In perioada mai-septembrie 1943 au început lucrările de reamenajare, lucrări efectuate de un detaşament de 60 de militari, sub comanda locotenent-colonelului Valentin Petrov. Au fost construite din nou 72 de cabine şi un bufet pe plajă, s-au refăcut toate terenurile de sport şi s-a reconstruit tribuna de la terenul de fotbal, din lemn, cu o capacitate de 360-400 de locuri, ridicându-se un dig protector împo­triva apelor râului Argeş. Prin decizia nr. 36276 din 7 februarie 1944, Ministerul Afacerilor Interne aprobă Regulamentul de organizare, dezvoltare, funcţionare şi întreţinere a stadionului şi ştrandului comunal Piteşti. Se menţionează că stadionul cuprinde: teren de fotbal cu dimensiuni mijlocii regulamentare, cu tribune pentru spectatori şi o lojă pentru oficialităţi, pistă pentru alergări, locuri pentru tenis, locuri pentru volei, baschet şi aparate pentru gimnastică. Incepând cu anul 1945, aici au jucat Sporting Club Piteşti şi C.F.R. Piteşti. Acest stadion a fost un adevărat simbol al fotbalului piteştean, aici având loc meciuri memorabile. Şi tot aici a început şi Dinamo Piteşti până la construirea stadionului actual Nicolae Dobrin, fost 1 Mai.

Sporting Pitesti dupa 1944

   La 23 septembrie 1945, Sporting Club Piteşti îşi începe pregă­tirile pentru Divizia B, învingând echipele Astra Moreni cu 4-1 (2-1), prin golurile înscrise de Maia, Neaţă, Bretto şi Pericle şi cu 5-1 (2-0)pe Olimpia Bucureşti, prin golurile înscrise de Bretto (2), Pojoreanu, Vitoş şi Neaţă după un joc spectaculos şi presărat cu faze frumoase, disputat în faţa a 1.500 de spectatori. (Jurnalul de dimineaţă). Iată şi alte rezultate: 2-1 cu Şcoala Militară, 8-1 cu C.F.R. Piteşti, 3-0 cu S.S. Vâlceanca, 4-0 cu Metropola Bucureşti, 3-5 cu Sportul Studenţesc şi 0-5 cu Ciocanul Bucureşti. Meciurile disputate acasă au avut loc pe terenurile din Ştrand (19) şi Şcoala Militară (2). Iată şi o caracterizare a echipei făcută de Jurnalul de dimineaţă din 2 noiembrie 1945, sub titlul Ştiri sportive din Piteşti: După începuturi timide înregistrate în primăvara acestui an, gruparea sportivă locală, A. S. Sporting Club, se impune din ce în ce mai mult în rândurile echipelor bune de provincie. Rezultatele extrem de strălucite obţinute în compania echipelor de la categoria onoare au încurajat tot mai mult pe conducătorii grupării Sportingului, care se străduiesc să asigure în fiecare duminică suporterilor piteşteni spectacole fotbalistice dintre cele mai atrăgătoare. Astfel, duminică, 29 octombrie a.c., spectatorii şi sportivii porniţi din timp de acasă la terenul de sport, au putut gusta din nou un spectacol fotbalistic la cea mai înaltă valoare, căci echipa locală a întâlnit prima garnitură a Unirii Tricolor din Bucureşti, căreia i-a cedat cu scorul de 6-1. Rezultatul de pe teren a fost o victorie certă a celui mai bun, umbrită de primele 45 minute, când rezultatul era de 1-1. Incontestabil că am putut vedea la oaspeţi adevăratul joc de fotbal, bazat pe tehnică, un fotbal academic în adevăratul sens al cuvântului, dovedind marea lor clasă în câmp şi în faţa porţii. Aşa cum a pornit echipa sportivă locală, Sporting Club, care în fiecare duminică îşi măsoară forţele cu adversari de talie mare, nu greşim când spunem că se vor putea înregistra surprize pentru această echipă. Cele două echipe au apărut pe teren în următoarele formaţii: Unirea Tricolor: lanculescu, Cernea, Stoicescu, Anghelache, Zambilă, Petculescu, Rugiubei, Ozon, Florian şi Marin; Sporting Club: Tică Constantinescu, Bulacu, Mondel, Bică, Varga, Sima, Bretto, Pojoreanu, Pericle, Stoian şi Neaţă. Se cuvine să amintim şi câţiva dintre jucătorii echipei piteştene C.F.R.: Dinu Mircea (care într-un meci cu C.F.R. Titu din l noiembrie 1945 a înscris 6 goluri), Vasilescu şi Novac. Intr-un meci dintre cele două formaţii, câştigat de Sporting Club cu 3-1 (2-1), din octombrie 1945, au asistat 2.500 de spectatori, ceea ce demonstrează dragostea piteştenilor pentru fotbal. In fruntea echipei, ca preşedinte, se afla Cornel Ştefănescu, farmacist, iar secretar general era Ion L. Bădescu. La începutul anului 1946, s-a aprobat sindicalizarea grupării noastre la instituţia asigurărilor sociale. Suntem prima echipă din ţară care se sindicalizează pe lângă o instituţie de stat, punând în frunte instituţia şi apoi numele clubului. A doua va fi Sportul Studenţesc pe lângă Eforia Spitalelor civile şi militare şi a treia, probabil Venus Bucureşti, spunea secretarul general al clubului, echipa urmând a se numi A. S. Sporting Club, Asigurările Sociale. Ca preşedinte de onoare a fost ales directorul C.A. S., Grigore Petrescu. Sporting Club era considerată o campioană locală, fiind recunoscută pentru jocul şi capacitatea sa organizatorică. Astfel, ziarul Sportul din 16 aprilie 1946 scria: în ziua de duminică, 14 aprilie, merituoasa grupare bucureşteană Orpheus, alcătuită din greci, a făcut deplasare la Piteşti, unde a întâlnit într-un meci de fotbal campioana locală Sporting Club, rezultatul fiind 3-3. întâlnirea a atras un public numeros, care a urmărit un fotbal de calitate presărat în cursul celor 90 de minute cu faze dinamice. Cu toată dominarea bucureştenilor, gazdele au contracarat reuşind să egaleze de două ori. Performanţa clubului elen merită a fi elogiată, cunoscută fiind clasa ridicată a fotbalului piteştean, care deseori a reuşit să îngenuncheze echipe divizionare din capitală. Au marcat, pentru Orpheus, Humis (2) şi Ciavdaridis, iar pentru localnici, Pericle Valeca (3).
    Şi în această perioadă se mai înregistrau însă şi încercări de cumpărare a meciurilor, a jucătorilor şi a arbitrilor. Astfel, la meciul dintre Sporting Club şi Sportul Muncitoresc Găvana, din 26 aprilie 1946, în cadrul cupei Victoria s-au înregistrat o serie de lucruri regretabile, printre care şi încercarea de cumpărare a jucătorului Ştefan lonescu de la Sporting Club de către echipa din Găvana.Acesta a fost contactat de jucătorii Traian lonescu şi Petre Mihăescu, propunându-i-se să vândă meciul. Pericle Valeca declara că a fost avertizat înaintea meciului de cârciumarul Teneacă că voi fi lovit intenţionat în timpul jocului de către jucătorii echipei adverse. Pavel Dumitru, locuitor al Piteştiului, a declarat că după meci, plimbându-se pe strada Şerban Vodă împreună cu jucătorul Sporting Clubului, Nelu Lotta, au fost acostaţi de locotenentul Traian Ionescu, portarul echipei din Găvana, care i-a spus lui Lotta: Neluţule, te rog să nu fii supărat, dar eu ţi-am spus de la început să nu te înfigi că te lovesc. Lotta a declarat: după ce am prins mingea foarte lejer am fost izbit pe la spate de către portarul Traian lonescu, fără a fi avut vreun motiv.Arbitrul meciului, Muscan, a fost de la început de partea celor din Găvana, fiind luat de aceştia de la gară, întârziind începerea jocului cu 25 de minute şi admiţând faulturile acestora. După meci a fost nevoie de ajutorul autorităţilor pentru ca arbitrul să poată părăsi stadionul.Pentru susţinerea celor sesizate, preşedintele clubului, Cornel Ştefanescu, a ataşat o serie de declaraţii ale unor oameni importanţi din oraş: farmacistul N.N. Bobancu (arbitrul a dovedit o vădită parţialitate tot timpul jocului, favorizând echipa din Găvana), avocatul Gh. Popescu - Albota (arbitrul a sfidat orice regulă a jocului, precum şi pe cele câteva mii de spectatori şi lipsind echipa Sporting de victoria meritată), profesorul Ştefan Bădulescu de la Liceul Comercial Piteşti, farmacistul Aurel Constantinescu, Ioan Gheorghiş, delegat al echipei C.F.R. Piteşti (arbitrul care a condus jocul, din cauza părtinirii vădite a echipei Găvana, a produs nemulţumirea generală a publicului de pe arenă), avocatul Radu V. Vâlsănescu, ziaristul Ioachim Moruzzi, medicul A. Păunescu, comerciantul George Popp, medicul Constantin Baltazar, arbitrul C. Papaiani, magistratul Vasile Preoţescu şi alţii. In această perioadă (1944-1946), lotul echipei Sporting Club avea următorii jucători: Tică Constantinescu şi L Tomescu, portari, Ştefan lonescu, Mondel Pîrvulescu, Petrişor Bulacu, Iustin Şerban, Dumitru Sima, Eddy Bretto, N. Pojoreanu, Bărbulescu, Pericle Valeca, Ştefan Neaţă, Cernat, Ion Ion, Tiberiu Varga, Bică Papaiani, Vitoş Dominic Figaro, Ion lotta, Antonescu, Popescu - Broşteni, E. Deleanu, Aurel Vasilescu, Marcel Ghibernea, Balbuc şi Cristea.
In ediţia 1946/1947 Sporting Club va juca în divizia B, aflată la a opta ediţie, iar C.F.R. Piteşti şi Sportul Muncitoresc Găvana în Divizia C. Pentru a juca în Divizia B, Sporting a trebuit să susţină două meciuri de baraj cu Electrica Timişoara, în primul joc, la Timişoara, piteştenii au câştigat cu 1-0, dar la Piteşti, după un meci foarte dur, au pierdut cu 5-3. Jocul s-a desfăşurat în luna iulie, pe stadionul din Ştrand. La scorul de 2-1 pentru piteşteni, timişoreanul Vodă l-a lovit pe fundaşul central Ştefan lonescu, scoţându-l practic din joc. In repriza a doua s-a pornit o ploaie puternică din senin, iar terenul a devenit impracticabil. Acelaşi Vodă de la timişoreni l1-a scos din joc şi pe Lotta. Sporting a promovat totuşi în Divizia B prin retragerea unei echipe din Ploieşti. Lotul echipei a fost următorul: Rudy Wetzer şi Jean Lăpuşneanu -antrenori; Drăghiescu - portar, Ştefan lonescu, Mondel Pîrvulescu, Gigi Fruth, N. Sergent - fundaşi; Bică Papaiani, Petrişor Bulacu, lulică Valici, N. Pojoreanu, Tibi Varga, Marinică Maier, Bărbulescu,mijlocaşi; Eddy Bretto, Sandu Vasile, Dominic Vitoş, Sabin Ciobănea, Sima, Neaţă, Puiu Stoicescu, Stavarache, Boerică, Ică Viespescu, Popescu-Broşteni - atacanţi.
   Anul 1954 aduce, din nefericire pentru iubitorii fotbalului din Piteşti, retrogradarea din Divizia B şi totodată stingerea acelei mari echipe Sporting Club, după aproape 30 de ani de existenţă. Echipa va trece de la Piteşti la Leordeni, nemaiputând fi susţinută la Piteşti, şi dă semne de oboseală. Mulţi dintre vechii jucători au trecut la noua echipă ce se născuse cu un an în urmă, Dinamo Piteşti, iar cei tineri n-aveau încă experienţa necesară unor bătălii pentru revenirea în prim-plan. Dintre jucătorii mai vechi au rămas încă la Leordeni: Marinică, Frăţilă, Neaţă, Drăghiescu şi Pericle, care se antrenau sub conducerea jucătorului Socec. Iată şi ultimul lot de jucători ce au îmbrăcat tricoul fostei echipe Sporting Club Piteşti: Drăghiescu, portar; Frăţilă, Constantinescu, fundaşi; Marinică, Voica, Neaţă, Stănciulescu, mijlocaşi; Sava, Ciobănea, Socec, Burcă, Pericle, N. Pilică, atacanţi. La Piteşti apăruse o nouă echipă - Dinamo Piteşti. Sporting Club Piteşti îşi încheie astfel existenţa, după ce, cu toate greutăţile materiale, a luptat cu ardoare pentru prestigiul fotbalului piteştean, înfruntând de multe ori chiar şi vicisitudinile naturale. Terenul din Ştrand, devenit neîncăpător pentru spectatorii care doreau să asiste la meciuri, purta amprentele războiului, având încă în 1945 în centrul său o groapă lăsată de vreo bombă aruncată la întâmplare. De multe ori cel care trebuie să scoată mingea din groapă ieşea plin de noroi şi cu mare greutate. Cântecul de lebădă al Sporting Clubului Piteşti l-a constituit evoluţia în Cupa României (ediţia a XI-a 1947-1948), când, după o evoluţie extraordinară, a ajuns până în sferturile de finală, după ce a eliminat pe rând echipele: Distribuţia Bucureşti cu 1-0 (1-0), în şaisprezecimi, şi C.F.R Bucureşti cu 1-0 (1-0). In sferturile de finală, Sporting Club a întâlnit, la Piteşti, campioana ţarii U.T. Arad, care-i avea în componenţă pe: Marky, Vass, Farmati, Băcuţ, Pali, Petchowski, A. Kovacs, Reinhardt, Bonyhadi, Stiebinger, N. Dumitrescu.
Meciul a avut loc în Ştrand, pe un teren nisipos, în faţa a peste 8.000 de spectatori. După 90 de minute de joc scorul a fost alb (0-0). în prelungiri, piteştenii au alergat mai mult dar au ratat prin Marinică şi Ciobănea. Incitat de reacţia publicului la jocul său mai puţin reuşit până atunci, marele jucător Petchowski a luat o acţiune pe cont propriu, dar a fost stopat corect de un fundaş piteştean. Arbitrul a dictat însă lovitură liberă indirectă, transformată de acelaşi Petchowski, după ce i-a fost mişcată mingea, în minutul 119. Arbitrul n-a văzut un penalty în careul oaspeţilor în minutul următor, când Sandu Vasile a fost clar cosit. Şi astfel s-a încheiat partida cu victoria mai mult decât norocoasă a campionilor, cei care aveau să câştige şi Cupa. In această partidă, Sporting a aliniat următoarea echipă: Drăghiescu, Orban, Fruth, Şerban, Gică Popescu, N. Sergent, Tibi Varga, Sandu Vasile, Marinică Maier, Ciobănea şi Neaţă.
Incă două ediţii (1951 şi 1953) au adus echipa piteşteană în turneul final al Cupei României, dar fără succesul din 1947/1948, fiind eliminată în şaisprezecimi de Flacăra Bucureşti (0-3) şi Ştiinţa Timişoara (0-1) în optimile de finală, după ce eliminase în şaisprezecimi pe Metalul Bucureşti cu 2-1.
Meritul cel mai mare al acestei echipe rămâne acela de a fi trezit dorinţa piteştenilor de a spera la mai mult, la Divizia A.

1953 - apare Dinamo Pitesti

   La 6 august 1953, după 27 de ani de dominare a echipei Sporting Club Piteşti, apare o noua echipă, Dinamo Piteşti, încă din primăvara anului 1953, în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, un grup de funcţionari şi poliţişti hotărăsc să înfiinţeze o echipă de fotbal, Dinamo, numită astfel după sora mai mare de la Bucureşti. Echipa este înscrisă în campionatul regional Piteşti, alături de echipele din: Găeşti, Vâlcea, Curtea de Argeş, Câmpulung, Topoloveni, Slatina, campionatul desfăşurându-se în sistem primăvară-toamnă. Se cuvine să-i amintim pe Ion Lăsculescu şi Marin Tănase, doi dintre principalii iniţiatori ai naşterii acestei echipe de fotbal, în mod oficial, la 6 august 1953. Tânăra echipă Dinamo Piteşti va ocupa locul 8 din 14 formaţii, dar va atrage atenţia spectatorilor, în scurt timp reuşind să adune talentele născute pe acest plai legendar al Ţării Argeşului, catalizând valorile locale şi forţele administrative pentru accederea în înalta societate a fotbalului.In Piteşti au mai fost şi alte echipe, dintre care legendara Sporting Club a reuşit să evolueze în divizia B timp de 8 campionate la rând (unde marcase 289 de goluri şi primise 402) până în 1954, arătând că Piteştiul doreşte şi vrea mai mult decât o echipă cuminte, de pluton în divizia secundă, de aici şi dorinţa de a aduce un suflu nou în fotbalul local de performanţă şi o organizare mai bună în vederea intrării în , înalta societate a fotbalului. Lotul cu care a început actuala echipă FC Argeş (atunci Dinamo) cei 50 de ani de viaţă a fost următorul:
Antrenor: Jean Lăpuşneanu (fost la Sporting Club, fost mare portar, selecţionat în echipa României, cu care a participat la Campio­natul Mondial din 1930, în Uruguay).
Portari: Traian Ştefan şi Gheorghe Stancu.
Fundaşi: Gheorghe Tereş, Iuliu Szigmei, Nicolae Zamfirescu, Ion Toroipan, Stelian Oprea, Ion Istrate.
Mijlocaşi: Constantin Chingaru, Nicolae Gotwald, Ion Hărăclean, Ion Dragomir.
Atacanţi: Marin Tănase, Nelu Diaconescu, Ion Gherghina, Ştefan Dumitrescu, Gheorghe Stănciulescu, Nicolae lonescu, Ion Lăsculescu, Ion Stănescu. 
  
    In anul 1954, Dinamo Piteşti se întăreşte cu cei mai buni jucători din Piteşti: portarul Leaţă, fundaşii Leonte lanovschi şi Boldizar, mijlocaşul Gheorghe Popescu şi înaintaşul Basarabescu, reuşind să ocupe locul al treilea în campionatul regional, cu 40 de puncte (golaveraj 67-23), în urma Flamurii Roşii Râmnicu Vâlcea şi Minerului Câmpulung, cu 18 victorii, 4 meciuri egale şi 4 înfrângeri din cele 26 de partide disputate. Urmează campionatul regional 1955, când Dinamo Piteşti reuşeşte să se claseze pe primul loc, înregistrând prima performanţă -promovarea în Divizia C. Prima ediţie a Diviziei C de după 1945 adună la start 51 de echipe, împărţite în 4 serii. Dinamo Piteşti va face parte din seria a II-a. Sub conducerea antrenorului Jean Lăpuşneanu, echipa reuşeşte performanţa de a se clasa pe locul al VIII-lea din 14 echipe, în seria a Il-a a Diviziei C, o performanţă notabilă pentru o nouă promovată. Era a V-a ediţie a Diviziei C. In lotul echipei, pe lângă jucătorii cu care porniseră la drum, se aflau şi foştii jucători ai Sportingului: Leonte Ianovschi, Leaţă, Boldizar, Gh. Popescu, Basarabescu şi Pericle Valeca. Va urma un campionat, 1957-1958, în care se va trece la sistemul competiţional toamnă-primăvară. Acest sistem nu va fi prielnic, iar piteştenii, clasaţi pe locul al XII-lea, vor retrograda în campionatul regional. Dinamo a câştigat doar 9 partide, 3 au fost egale şi 14 meciuri le-a pierdut, marcând 30 de goluri şi primind 46. Seria a fost câştigată de Titanii Bucureşteni, urmând Metalul Târgovişte şi Carpaţi Sinaia, în urma lui Dinamo s-au aflat Olimpia Giurgiu şi Petrolul (Flacăra) Piteşti. Cu antrenorul Jean Lăpuşneanu la timonă, care îl înlocuieşte pe Gheorghe Teodorescu, Dinamo Piteşti, cu o ambiţie renăscută şi cu un lot întărit cu mai mulţi tineri talentaţi, câştigă campionatul regional 1958-1959 şi promovează în Divizia C. Iată lotul care a adus echipa în Divizia C: Velicu, Costache, Oancea (portari), Boldizar, Iatan, Georgescu (fundaşi), Stănescu, Anuţescu, Ştefănescu, Dinică (mijlocaşi), Milea, Paraschiv, Marin Traian, Ceauşu, Necşoiu, Emilian Niculescu, Cebuc, Vlad Lovin, Maşala (atacanţi). Datorită reorganizării activităţii fotbalistice din România, Dinamo Piteşti promovează în Divizia B, după fuziunea cu Dinamo 3 Miliţia Bucureşti. De la Dinamo Miliţia au venit la Piteşti, în vara anului 1959, jucătorii: Spiridon Niculescu, Radu Gh., V. Florescu, Florin Halagian, M. Haimovici, P. Valcan, Eugen Butnaru şi Ion Barbu, un nucleu de jucători care va fi un atu în startul spre o nouă etapă competiţională.
   Rezultatele nu întârzie să apară şi Dinamo Piteşti va ocupa un onorant loc 3 în Divizia B, după rezultate promiţătoare cu echipe care aveau vechi state în al doilea eşalon al ţării. Dintre atacanţi s-au remarcat Vlad Lovin, care a înscris 15 goluri, şi Ion Barbu, viitorul fundaş central al naţionalei, cu 10 goluri înscrise, antrenorul acestei echipe fiind Ştefan Vasile. Terenul din Ştrand devine neîncăpător, tot mai mulţi iubitori ai fotbalului luând drumul stadionului, simţind că, în curând, Piteştiul fotbalistic va face marele pas spre performanţă. Cel de-al doilea campionat în Divizia B, 1960-1961, va aduce câştigarea seriei a Il-a de către Dinamo Piteşti, cu un avans de 9 puncte faţa de cea de a doua clasată, eterna noastră rivală, Ştiinţa Craiova. Visul atâtor generaţii de fotbalişti şi suporteri devine realitate prin promovarea echipei Dinamo Piteşti în Divizia A, prima echipă piteşteană şi argeşeană în prima divizie de fotbal a României.Sub conducerea aceluiaşi Ştefan Vasile, lotul care a adus Piteştiul în elita fotbalului românesc a fost compus din: L.Varga, C.Matache, Sp.Niculescu (portari), P.Valcan, I. Barbu, C.Haimovici, N.Vulpeanu, C.Dumitrescu (fundaşi), V.Florescu, Gh.Radu, V.Corneanu, Al. Constantinescu (mijlocaşi), I. Pântea, Florin Halagian, Vlad Lovin, E.Butiiaru, L.Ghinea (atacanţi). Anul 1961 reprezintă o culme neatinsă până atunci de nici o echipă din Argeş. Dinamo Piteşti se prezenta la startul campionatului (ediţia cu numărul 43) Diviziei A. Având aproape acelaşi lot de jucători, mai mult cu câţiva tineri promovaţi, Dinamo Piteşti este surprinsă de duritatea întrecerii din  înalta societate, nerezistând acestei promovări rapide. A retrogradat de pe ultimul loc, 14, dar arătând, de multe ori, valoarea fotbalului practicat în oraşul de pe malul Argeşului.
    Sub conducerea antrenorilor Ştefan Vasile şi Tănase Dima au evoluat, pe prima scenă, fotbaliştii: L.Varga, Sp.Niculescu, C. Matache (portari), P.Valcan, I.Barbu, M.Haimovici, C.Vulpeanu, C. Dumitrescu, Matei, Badea (fundaşi), V. Florescu, Gh. Radu, V. Corneanu, Ştefănescu, Stănescu, Nicolae Dobrin (mijlocaşi), I. Cârciumărescu, Al. Constantinescu, Vlad Lovin, T. Dima, I. Pântea, Florin Halagian, E. Butnaru, L. Ghinea, P. Libardi, A. Duminică, Bâzgu, M. Ţurcan, Lalu (atacanţi). Duşul rece la contactul cu fotbalul mare i-a trezit pe piteşteni la realitate. N-au depus armele, ci au strâns din dinţi, pornind din nou din Divizia B. Aici fotbalul e dur, iar când vii de sus te izbeşti de orice echipă care doreşte să-şi treacă o victorie în palmares. Şi totuşi, la sfârşitul campionatului 1962-1963, Dinamo Piteşti câştigă seria a II-a a Diviziei B, cu 4 puncte avans faţă de C.S.M. Reşiţa, şi promovează, pentru a doua oară, în Divizia A.
   Lotul a rămas aproape acelaşi, sub conducerea lui Ştefan Vasile: L. Varga, C. Matache (portari), P. Valcan, C. Badea, I. Barbu, V. Corneanu, M. Haimovici, C. Dumitrescu (fundaşi), Alexandru Vasile, Gh. Radu, Burcea, Al. Constantinescu (mijlocaşi), P. Stănoaie, I. Cârciumărescu, Vlad Lovin, Florin Halagian, C. Ionescu, Niculae Niculescu (atacanţi). De remarcat apariţia în echipă a extremei C. Ionescu, un atacant de mare talent, care a şi marcat 10 goluri în acel campionatTotuşi, în acest prim campionat în prima divizie,  avea să debuteze cel care devenea, în scurt timp, cel mai mare fotbalist român, Nicolae Dobrin, într-un meci cu Ştiinţa Cluj, în primăvara anului 1962. Cea de-a doua promovare în prima divizie a însemnat, de fapt, rămânerea pe prima scenă a fotbalului românesc timp de 29 de ani consecutiv (1963-1992), o performanţă rară în fotbalul nostru, depă­şită doar de echipele bucureştene Steaua şi Dinamo şi de Universitatea Craiova. Evoluţiile echipei FC Argeş au fost oscilante, determinate, în mare parte, de fluctuaţia mare a lotului de jucători, de plecările masive ale celor mai valoroşi. Rezultatele cele mai bune au fost obţinute în perioadele 1971-1973 şi 1977-1981, când echipa s-a aflat în primele trei clasate, în perioada 1977-1979, FC Argeş a reuşit să nu piardă pe propriul teren 45 de meciuri consecutive înscriind 116 goluri şi primind numai 35.
    Campionatul 1963-1964 din Divizia A a fost pentru piteşteni un galop de sănătate, ocupând fără emoţii locul 10. De altfel, s-au depus eforturi mari pentru mai buna pregătire a jucătorilor. Atunci au venit la Piteşti antrenorii Vintilă Mărdărescu şi Iosif Szoke; jucătorii: Cacoveanu, Nicolae Naghi, C. David şi, de la 10 noiembrie 1963, Nicolae Dobrin, reîntors de la Minerul Câmpulung Muscel, unde fusese lăsat pentru...întremare. Jocul piteştenilor s-a caracterizat printr-o mare ambiţie, bazat pe extreme de mare valoare (Cacoveanu, Cârciumărescu şi C. lonescu), pe cuplul de fundaşi centrali Barbu-Ilie Stelian, pe bătrânul, dar experimentatul mijlocaş Alexandru Vasile, pe talentatul mijlocaş Mircea Stoenescu, pe acrobatul portar C. Matache şi pe atacantul central Micky Naghi, autor a 8 goluri.Totuşi, echipele bucureştene au fost de netrecut: 0-4 şi 0-2 cu Dinamo, 0-2 şi 0-1 cu Rapid, 0-1 şi 3-6 cu Steaua. Ca o recompensă pentru revenirea în primul eşalon fotbalistic al ţării, oficialităţile oraşului reuşesc să-i ofere echipei un frumos cadou: stadionul 1 Mai (apoi Trivale şi acum Nicolae Dobrin), care va fi inaugurat în primăvara anului 1964. Cu acest prilej a avut loc meciul internaţional dintre Dinamo Piteşti şi echipa braziliană Bon Succeso Rio de Janeiro, încheiat cu victoria piteştenilor, cu scorul de 2-1. Stadionul avea 17.500 de locuri. Din acest moment, Dinamo Piteşti începe un lung drum al afirmării, un drum în care s-au împletit tinereţea şi talentul jucătorilor născuţi pe aceste locuri cu experienţa unor jucători refuzaţi de marile echipe bucureştene. In campionatul următor, 1964-1965, Dinamo Piteşti urcă două locuri, ocupând locul al VlII-lea.
     In campionatul următor, 1965/1966, Dinamo Piteşti a mai urcat câteva trepte, ajungând pe locul al IV-lea, la egalitate de puncte cu Dinamo Bucureşti, acest salt fiind posibil datorită evoluţiei de excepţie din retur, când a ocupat locul al II-lea, cu 7 victorii, 2 egaluri şi 4 înfrângeri, marcând 23 de goluri şi primind 21. Măsurile luate în pauza dintre tur şi retur au fost salutare. Astfel, în cursul lunii ianuarie, au fost scoşi din lot Victor Corneanu, Gheorghe Radu şi Florin Halagian, rămânând 20 de jucători: Sp. Niculescu, C. Matache (plecat şi el în luna mai, la cerere), şi Zoltan Nagel (portari), Ioachim Popescu, C. Olteanu, Ion Barbu, Ilie Stelian, C. Badea, N. Vulpeanu şi Vasile Zdrenghea (fundaşi), N. Dobrin, Ion Ţârcovnicu, Ion Pop, (mijlocaşi), Constantin Radu I, N. Naghi, Mihai Ţurcan, C. David, C. lonescu, Şt. Timar, Ion Niţă (atacanţi). In returul acestui campionat, Dinamo Piteşti a obţinut câteva rezultate excelente: 1-1 în Capitală cu campioana ţării, Dinamo, a învins Steaua, la Bucureşti, cu 3-2, şi a obţinut la Cluj, cu Universitatea, un egal, 2-2. A învins acasă Rapidul cu 2-1, Steagul Roşu cu 2-1, U.T.A. cu 3-2, Poli Timişoara cu 1-0. Golgeterul echipei a rămas N. Naghi, care a înscris 22 de goluri, aproape jumătate din golurile înscrise de echipă, jucător care a alcătuit cu Ţurcan al treilea cuplu de atacanţi centrali al ţării, după Badea-Dridea şi Dumitriu II-Ion lonescu. Echipa a dat lotului naţional de juniori pe Ion Pop, titular, 3 jucători lotului olimpic: Niculescu, Naghi şi Dobrin, iar lotului B al ţării (care a efectuat un turneu în Coreea) jucătorii: Barbu, Ţurcan, Radu I. In lotul naţional, la prima reprezentativă a ţării, a fost promovat şi a jucat Nicolae Dobrin. Echipa s-a maturizat, jucătorii tineri începând să confirme speranţele puse în ei, iar cei cu experienţă demonstrând aceeaşi ardoare şi acelaşi randament ca în zilele de glorie.
   In campionatul următor, 1966-1967, modestul loc 12 arată încă o dată că echipa nu era pregătită psihic pentru marile performanţe, momentele de euforie prelungindu-se în mod neaşteptat. Deşi echipa s-a întărit cu portarul Coman şi mijlocaşul Haralambie Eftimie, locul modest ocupat a fost şi consecinţa logică a unui sistem de organizare depăşit, Dinamo Piteşti rămânând tributară surorii mai mari, Dinamo Bucureşti. Aceasta, deşi de multe ori a ajutat-o, tot de atâtea ori a şi încurcat-o, prin transferarea unor jucători tineri, dar remarcaţi la Piteşti, dându-i în schimb jucători lipsiţi de perspectivă, plafonaţi, chiar dacă aveau bogată experienţă competiţională. Această fluctuaţie şi schimbul părtinitor de jucători au creat o atmosferă de neîncredere în posibilităţile clubului din Piteşti.