Ion - Bebe Barbu

Când Barbu descindea la Pitesti în anul 1959, nici el si poate nici spectatorii pitesteni n-au bănuit că va rămâne definitiv pe meleagurile Argesului si va fi unul dintre cei mai buni apărători din deceniul al 7-lea din fotbalul românesc.S-a născut la 24 decembrie 1938, la Craiova.Venea la Pitesti ca atacant central, într-o echipă care de-abia îsi începuse ascensiunea spre piscurile înalte ale fotbalului românesc.Barbu a început fotbalul la Craiova, orasul său natal, dar a devenit cunoscut la Dinamo Pitesti si apoi la F.C Arges, unde a avut cele mai mari onoruri în cariera sa: campion al tării, international A, căpitan al echipei F.CArges,căpitan al Nationalei României, maestru al sportului.După câteva campionate în centrul liniei de atac, Barbu a fost retras pe linia de fund, ca fundas central, un fel de libero, formând împreună cu tenacele Ilie Stelian, un cuplu de fundasi centrali deosebit de puternic si apreciat în tară. După plecarea lui Ilie, Barbu a reusit un nou cuplu cu tânărul său coechipier Remus Vlad.
Cu toate că si-a dominat ani de-a rândul colegii de post din tară, n-a adunat decât 7 selectionări în prima echipă reprezentativă, din cauza rivalitătii sportive cu Nunweiller III, fundasul central al lui Dinamo Bucuresti, aflat mai aproape de ochii selectionerilor.
In schimb, Barbu a rezistat ispitei, care a pierdut atâtia fotbalisti talentati de la Pitesti si din alte orase ale provinciei, de a pleca spre cluburile mari din Capitală (Dinamo si Steaua), unde au ajuns în scurt timp jucători de duzină, făcând tusa sau fiind pusi pe lista de transferări, pentru a fi cedati unor echipe satelit.

                     
Barbu a rămas fidel clubului care 1-a lansat în prima divizie, o dată cu intrarea echipei în "A", în anul 1961, si a prins si ziua în care F.C. Arges a cucerit titlul de campioană a tării, în anul 1972.
In anul 1967, Barbu a fost declarat al 5-lea fotbalist român al anului, după ce efectuase un fructuos turneu cu selecţionata B a României în Coreea si Africa. Tot în acelasi an, Barbu a debutat în Natională, într-un meci cu Polonia, la Ploiesti. Era confirmarea unei frumoase cariere internationale, recunoasterea calitătilor sale ca fotbalist de valoare.
In anul 1968, Barbu a jucat toate meciurile internationale ale României, fiind în acelasi timp căpitanul ei. Este anul în care se puneau bazele unei noi echipe nationale, iar Barbu a fost chemat să ajute la refacerea ei morală si la sudarea noilor veniti. Ca un adevărat căpitan de navă, el si-a condus matelotii si în acel frumos meci dintr-o toamnă târzie de noiembrie, în care tinerii jucători ai României reuseau un egal de senzatie (0-0) cu campionii lumii, celebrii jucători din Nationala Angliei.
Specialistii l-au apreciat ca cel mai tehnic si mai elegant apărător român, unul dintre putinii fotbalisti adevărati din apărare, în meciul de la Bucuresti, cu Italia, Barbu a fost considerat de specialistii italieni cel mai bun fundas român si unul dintre cei mai buni din Europa (n.n. România-Italia 0-1, Bucuresti, 1967).
Detenta sa extraordinară, deosebitul simt al plasării si mai ales tehnica slefuită încă de când era atacant central 1-au făcut pe Bebe Barbu deseori apreciat de coechipieri si adversari.
Barbu a fost lăsat să plece peste hotare, jucând la Besictas Istanbul, unde a evoluat timp de un an (1970-1971) în echipa turcă, una dintre cele mai bune din Turcia în acea perioadă (n.n. ca si acum).
Reîntors în tară, Barbu a revenit la echipa sa, unde, desi trecut de prima tinerete, a continuat să joace cu ardoare, contribuind la cresterea valorică a mai tinerilor săi coechipieri, ajutându-1 pe fostul său coechipier de odinioară Florin Halagian, antrenorul echipei (unul din cei mai tineri din acea perioadă - 1971).

El s-a plasat în spatele cuplului de fundasi centrali Olteanu-Vlad, pe care i-a îndemnat mereu pentru a se autodepăsi si a deveni de netrecut.
El, cel care cu numai doi ani în urmă era căpitanul echipei, a acceptat să joace pe post de libero, un post-cheie pentru echipă. Si Barbu a înteles că e nevoie de el la meciurile din deplasare pentru ca echipa să nu piardă si F.C Arges să câstige campionatul.
In returul acelui campionat, F.C Arges a primit o ripostă puternică în lupta pentru titlu. Dar s-a mobilizat extraordinar si n-a pierdut 10 meciuri la rând, în timp ce în spatele apărătorilor se afla Barbu. Bebe a jucat excelent în meciurile din deplasare, contribuind cu brio la obtinerea titlului de campioană.
De fapt, îi răzbunase pe fostii săi coechipieri din vremea sosirii sale la Pitesti: Radu Gheorghe, Eftimie, Tîrcovnicu, Naghi, Banu, Corneanu, Turcanu, Ilie Stelian si altii.
A intrat în teren si în editia următoare (1972-1973), când F.C Arges a ocupat locul al 3-lea. Iar el, fundasul, a jucat la fel de bine. Cunoscuse a doua tinerete, o tinerete pe care i-au dat-o valoarea, tehnica si dorinta de a fi mereu pe prima linie.
Despre Barbu s-ar putea scrie multe pagini. El, jucătorul modest, dar foarte talentat, va rămâne în istoria fotbalului pitestean, pentru că apartine acestuia. A făcut legătura între un Dinamo Pitesti, care se lupta să intre în "A" si F.C Arges, campioana tării. Barbu a fost un mare jucător, care, din păcate, a stat prea mult în umbra Nationalei. El rămâne însă unul dintre cei mai buni fundasi centrali ai fotbalului românesc din perioada 1960-1975. După ce a încheiat cariera de jucător (1974), Barbu a fost mai intai antrenor la Muscelul Câmpulung si apoi presedinte al clubului unde cunoscuse gloria sportivă (până în anul 1982). După o mică perioadă în care a mai antrenat Metalurgistul Cugir, Barbu s-a retras la Directia Judeteană pentru Sport Arges, ocupându-se de problemele fotbalului argesean. Chiar dacă a împlinit vârsta pensionării, Barbu continuă si astăzi să se afle printre actionarii acestei institutii, ocupându-se tot de fotbal.
Ca international, Barbu este maestru al sportului si a îmbrăcat de 7 ori tricoul României si de mai multe ori pe acela al selectionatei B.